Pe vînzări

Îi ştiţi pe ăştia care lucrează pe vînzări? Cît îs ei de preocupaţi de relaţia furnizor-client, de a stabili contacte, de a menţine contactele stabilite, de a sparge targetul impus de anagajator, de a-şi îmbogăţi portofoliul de clienţi etc. Întreb pentru că am o colegă care în loc să tacă din gură cum îi şade bine oricărei femei înţelepte, m-a rupt în două într-o pauză încercînd să-mi explice că dacă ai apucat să lucrezi pe vînzări cu succes, eşti miezul, viaţa nu mai are taine pentru tine.

Asta m-a făcut să-mi amintesc de perioada cînd lucram şi eu pe vînzări. Aveam către 12 ani, vremea cînd răsare şi se încreţeşte părul pe lîngă genitală, cînd apar coşurile pe obraz ţipînd eşti nefutută către copilă şi eşti lăbar către băiat. Şi la 12 ani eu umblam îmbrăcat cu pantaloni de catifea, că blugii erau de duminică la biserică. Şi cu cămaşă în carouri şi peste, o bluză cu glugă, adică papagaliceşte, dar în universul meu eram cool. Că eram băiat de cartier, deşi locuiam la ţară unde nu-s cartiere.

Aşadar la 12 ani, îmbrăcat din furcă, mă aflam în piaţă. Tocmai ce mă trimisese bunica să vînd o butelie de aragaz care nu-i mai era de trebuinţă. Şi ca să treacă vremea şi să atrag clientul, mă apuc să laud marfa, să dau din mîini ca niggerii din videoclipuri, să trag gluga pe creştet, să o dau pe spate, orice numai să mă scap de butelie şi să încasez comisionul de la bunica. Caşcavalul, nu untdelemnul.

Cînd eram eu mai în toiul advertisingului, apar doi poliţişti. Ce faci, tinere? Cum ce fac, zic io, vînd o butelie, de parcă singura activitate posibilă în universul nostru ar fi vînzarea buteliilor. Şi a cui e butelia, continuă domnul în uniformă? A lu´ bunică-mea, a cui să fie, sar eu cu tupeu, de parcă nimeni înafara bunicii mele nu ar fi putut poseda o butelie de aragaz? Da´ bunică-ta ştie că o vinzi, întreabă el?

Nu ştiu cum să vă spun, dar eram gata să abandonez butelia în piaţa şi să iau calea pribegiei la viteză maximă. Bunica, deşi la cîţiva metri, în zona lactatelor, părea la ani lumină distanţă, aşadar m-am imaginat deja încătuşat şi cu cazier din pricina buteliei. Noroc că anii lumină s-au redus la nişte paşi şi problema s-a rezolvat de la sine, însă atunci am realizat pentru prima dată, dar şi pentru toată viaţa că pe vînzări nu te joci. Avea dreptate colega.

Plîngi, nu plîngi, vremea plînsului trece…

Ies pe balcon să bag o ţigară. Dinspre trotuarul de la poalele blocului aud glas de tînără care-şi povesteşte viaţa la telefon unei cunoştinţe. Nu de dragul poveştilor, ci mai mult din curiozitatea de-a vedea o bucă printr-un blug mulat, sau un sfîrc ce împunge arogant bluza, mă aplec peste balcon. Priveliştea nu m-a dat peste cap, dar m-a făcut atent tonul vocii din ce în ce mai ridicat.

Am înţeles că povestitoarea ar fi avut pe unul care futea la ea. I-o dădea sub coadă. Îi rupea fîşul. O lovea la pişătoare. Îi rotea cheiţa-n mecanism. Asta dacă am fost prea ambiguu cînd am zis c-o futea… Şi baiatul cu utilajul ara şi alte ogoare, composta şi alte bilete, adică era un fel de controlor, nu pe mijloacele de transport, ci pe cele de reproducţie. Fata de sub balcon nu s-a împăcat cu ideea şi a încercat să-i impună monogamia, chestie la care împungaciul a reacţionat salutînd în grabă.

Lasă, tu, că nu mă mai rog de el, o să plîng în pula mea pînă o să-mi treacă. Da-i clar că el nu mă merită a fost concluzia tinerei.

Fără să cunosc personal pe nicicare dintre protagonişti, tind să afirm că nici un bărbat nu o merită pe d-ra. Nu de alta, dar ce pulalău normal îşi doreşte o femeie cu pulă? Şi mai ales una care plînge-ntr-însa…

Să dăm Porumboiu din mîna pe Bănel de pe gard

M-am întrebat de multe ori ce făceau acum 25-30 de ani finanţatorii actuali ai cluburilor de fotbal româneşti. Pînă să ajungă în atenţia presei datorită cluburilor, nimeni nu ştia de ei. Acum în schimb îs ca mioriţa căreia iarba nu-i mai place(nemulţumiţi), gura nu-i mai tace(declaraţii). Am citit azi în Gazeta Sporturilor asta. Mai jos am pus şi un print-screen cu upgradeuri.

Din prima frază înţelegem că domnul cu scandalul i se alătură lui Jiji. Fără să mai citesc restul articolului, am ştiut că am luat-o pe un drum greşit. La reputaţia pe care o are Jiji, nu i te poţi alătura nici măcar în chestiile elementare fără să-ţi lipeşti o etichetă negativă în frunte. Cum ar fi de exmplu respiratul. Toţi oamenii respiră, Jiji este om, deci Jiji respiră. Aparent, nu facem nimic alăturîndu-ne lui Jiji în a trage aer în piept. Greşit! Pentru că Jiji respiră, dar o face pe gură.

Să revenim la articolul pe care totuşi l-am lecturat pînă la capăt. Domnul Porumboiu ameninţă că în semn de protest…ar putea să boicoteze meciul cu Rapid, echipă care nu are nici o legătură cu contestaţiile anterioare. Pare logic şi de bun simţ, nu? Dar să vedem mai jos cum are de gînd să boicoteze domnul Porumboiu meciul. Sper să ningă suficient de mult încît terenul să devină impracticabil, declară el. Aşadar să ne aşteptăm la un dans al ninsorii, la invocaţii tribale, la rugăciuni aducătoare de fulgi, sau să trecem pe lîngă declaraţiile sale ca şi cum usturoi n-ar fi mîncat?

La polul opus, fără legătură cu fotbalul-afacere, dar în strîns raport cu fotbalul-sport, Bănel a fost votat pe situl oficial al celor de Saint-Etienne cel mai bun jucător al meciului cu Dijon. Zic că nu-i rău pentru un ţigan cu mai mult bun simţ şi pricepere în zona lui de activitate decît mulţi europarlamenari în a lor.

Tăcerea-i de aur… dinaintea nevestei

Mă-ntorc acasă de la lucru. Trudit. Nu atît de la lucru cît de la beţivăneala din seara dinainte. Nevasta butona la tv. Io, trudit, cu poftă de vorbă în contradictoriu, căutam prilej de scandal. Nevasta rezistă. Întinde masa, scoate o bere, nu mă contrazice, face minuni, nu alta. Îi bai, mă gîndesc io. Nu ne sfădim azi. Îi prea blînducă. Iar trebe să-mi sufoc furia în subconştient şi să visez urît noaptea. Iar mă scol cu ceafa asudată în loc să ridic vocea la consoartă.

Nu trec 2 minute şi o aud pe una la tv că zicea Doamne, ce bărbat era, frumos, bun la suflet, atent, grijuliu, ajuta mereu la treburile casei, nu am să-i reproşez nimic. Io cînd aud asta, jubilez. Gata, am găsit motiv de ceartă. Şi zic către nevastă tu, auzi că mai există pe faţa pămîntului femei care-şi laudă bărbaţii, nu ca tine numa’ să critici că beau şi nu fac curat şi zac la seriale noaptea şi sforăi în somn şi-mi put picioarele şi nu-s în stare să gat şcoala de şoferi începută acum 1 an jumate şi cîte altele… uite că doamna de la tv realizează ce bărbat are.

Stă nevasta liniştită şi mă lasă să gat ce am de zis. Cînd vede că am terminat aerisirea şi am închis supapa, zice cu calm tu ai habar de cine vorbea aia? Darăcă, zic io, de bărbatu-său. Nu, zice nevasta, de tat-su. Orice om însurat ştie, sau ar trebui să ştie că tatăl nevestei îi etalonul masculin prin excelenţă. Cu defecte, calităţi, el e miezul. Nu ai ce intra în competiţie cu socrul, că pierzi înainte de start. Tac mîlc şi îmbuc din blid ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Nevasta prinde puteri şi plusează tat-su lu’ aia dela tv îi mort. Aci mi-o închis complet fermoarul la gură. Cum ziceam înainte, competiţia cu tatăl nevestei e un eşec. Competiţia cu tatăl nevestei în lut e un combo-eşec. Dacă nu opreşti cursa la timp rişti să mănînci pită unsă zile-n şir. Io am tăcut, că-mi place mîncarea gătită şi prefer să mă trezesc cu ceafa asudată decît să adorm flămînd.

Pâine şi circ



Am ocazia/obligaţia să trec prin Turda din cînd în cînd. În cea mai mare parte a timpului mă plictisesc, fie pentru că nu cunosc atracţiile zonei/momentului, fie le-am vizitat deja. Din întîmplare am nimerit şi azi la Turda şi am fost turist cu norma întreagă.

Trezit cu noaptea în cap pe la 11, nu am putut lipsi de la expoziţiile de la Liceul Mihai Viteazu. Flori, porumbei, câini şi lume curioasă. Lume care deşi nu intenţiona să cumpere măcar un pui de cactus, se lamenta că nu-i la fel ca-n anii trecuţi. Păi, oameni buni, dacă şi-n anii trecuţi puterea de cumpărare era la fel ca şi anul acesta cum încurajaţi producătorii să revină? Nu zic să cumpere fiecare vizitator o floare sau un căţel, însă nici nu poţi pretinde prezenţa a sute de specii exotice doar pentru bucuria ochilor. Şi ăia care vin cu marfa de departe trebuie să-şi scoată pîrleala de undeva, iar din pozele pretenţioşilor nu cîştigă nimic.

Pe la amiază, primarul cu nu ştiu ce pui de senator redeschidea muzeul de istorie. Din mulţime, cineva vocifera că pe lîngă redecorări şi reinaugurări, s-au trezit cu parcul din zonă distrus. În cîteva clipe gardienii publici(poliţia comunitară) s-a autosesizat şi a încercat cu vorba bună să pună dop intervenţiei nemulţumitului. Lumea jubila. Dincolo de sensibilităţi locale, dincolo de bancurile cu ardeleni, moldoveni şi mitici, românului îi place circul. Şi contestarea publică a autorităţii e tot o formă de circ.

Cînd am crezut că participarea mea la „zilele oraşului” se termină, numa’ ce aud glasul soacrei uite ce fum e în grădină! Sărim cu spaima în sîn de la masă, însă nu era la noi. Ok, inseamnă că e la alţii, deci mergem să facem poze la incendiu şi să luăm pulsul evenimentului.

Lumea, le fel ca acum cîteva ore, adora circul. Pînă să vină pompierii, stăteam şi ne uitam ca boii la poarta nouă. Poartă care ardea. Fiecare avea o părere, un sfat, însă nimeni nu sărea cu o găleată să se manifeste în mod util. După ce am fotat un ceas şi m-a lovit plictisul, am dat să ma întorc acasă. Pe drum mă întălnesc cu un cunoscut. El prinsese de veste cu întîrziere. După ce ne salutăm, mă aştept să mă întrebe ceva despre vîlvătaie, despre victime, in schimb îl aud ai făcut ceva poze? Şi gîndul m-a dus iar spre dorinţa de circ a românului. Aceeaşi dorinţă care m-a ridicat şi pe mine de la masă.

Concluzia e una tristă(parcă sună a clişeu). În general avem tendinţa să ne lamentăm de criză, de politicieni, de echipa preferată, de sistemul şcolar, de cel imunitar, cam de orice, însă pe de altă parte toate cauzele neîmplinirii/insatisfacţiei ne dau apă la moară, noi subiecte de discuţie, bîrfă, circ. Acel panem et circenses al lui Decimus Juvenalis de acum ~ 2000 de ani, noi îl trăim cu satisfacţie, sau poate chiar trăim pentru el. Atît că pâinea a fost înlocuită de mici şi bere, iar luptele dintre gladiatori de evenimentele mondene. O fi natura umană, sîngele latin, altceva?

In the name of God(father)

Are sfetnicul o gaşcă de prieteni semi-pensionari cu care se întreţine ocazional. Mai sorb o ţuică la o onomastică, mai fac o serată dansantă, mai pun ţara pe piciore, ca tot omul care are vreme. Şi s-o nimerit în toiul unei vizite de lucru să fie de faţă şi naşul copilei sfetnicului, venit de la capitală, om glumeţ, cu poftă de viaţă.

Sfetnicul şi cei din gaşcă povesteau cît îi de tragic că anumite nume dispar, din cauză că lumea nu le mai consideră atrăgătoare şi prin urmare nu le mai dau copiilor. Şi s-o apucat să înşire la exemple: Ileana, Nicoleta, Rodica, Veronica, Victoria etc. Naşul tocmai ieşea fresh de la duş şi s-o băgat în vorbă ca musca-n aia a iepei. Nu vă faceţi griji, că nu dispar numele astea, încă se dau maşinilor de cusut. Şi-ncepe berbecul să rîdă şi se miră că lumea nu-i ţine isonul.

La 10 minute după ce se cară prietenii sfetnicului, i-o zis careva şi naşului că pe doamna care o venit cu tema discutiei şi pe care o frămînta treaba asta cu numele, o cheamă Rodica. Da, la fel ca şi pe una din maşinile de cusut de care pomenea naşul.

Robotzii la TIFF

Robotzii şi TIFF s-au pus pe-o mînă şi au strîns lume seara asta în curte la Muzeul de Artă din Cluj. Dinainte să dea băieţii de la butoane drumul la clipuri, mi-a părut rău c-am ieşit din casă, nu de alta dar îmbulzeala mi-a tăiat orice poftă. Oameni buni, dacă tot aveţi sute de mii de likeuri şi voturi, alegeţi un loc unde să mai bată vîntul şi să ducă mirosul de băşini şi sudoare.

Lumea strînsă, pe lîngă odorizante a mai adus şi apucături ciudate. Am văzut un ochelarist care a filmat episoadele cu camera foto de pe ecran. Tătucă, is toate pe iutub la calitate bună. Tu vrei să le urmăreşti filmate, ca pula, pe întuneric, cu mîna tremurîndă? Tot ochelaristu` cu aparatu` foto, ştia pe de rost toate replicile episoadelor. Dă-o-n cîcat, flăcău, am prins şi io 3-4 expresii care ieşeau din grafic, dar să reciţi deodată cu proiecţia, aduce a minte odihnită peste măsură. La un moment dat o băgat ăştia pe ecran ceva secvenţă nedifuzată. Băiatu` cu memoria s-a făcut palid. Era să dea în berbecută. Asta ce e? Nu o ştiu! Bă, ce-i asta?

Dar Robotzii la TIFF nu au adus doar mirosuri grele şi iutubişti ciudaţi. În general au împrăştiat voie bună căcălău, iar mie mi-au adus un poster moca, adică cu MO si F.O.C.A şi două erecţii minore de la cîtă pizdă am văzut şi am simţit frecîndu-se de mine. Lumea continuă petrecerea tot la înghesuială prin ceva club. Io am preferat să sorb nişte beri în răcoarea balconului.

La mulţi ani, Robo!

Tap tap tap tararap tap tap

Am dat de farmvillă acum cîteva luni şi de atunci n-am mai avut linişte. Am arat, semănat şi secerat zi şi noapte. Acum, că m-am lecuit oarecum, am găsit vreme să trag un print-screen. Nu am vreme de mai mult, că îi de agonisit în fermă. Pentru cine nu se prinde din prima, e o poză de la începutul de retur al campionatului de fotbal. Vă prezint echipa Steaua Bucureşti.

Mulsul la chiuvetă

Cu siguranţă nu-s primul şi nici singurul bărbat care stoarce lămîia în chiuvetă. Nu am schimbat lumea şi nici nu mă joc cu fantezia asta, însă dacă tot sîntem mai mulţi la aparat, m-o trecut un junghi prin gîndire şi m-am întrebat de ce să te mulgi în chiuvetă mai degrabă decît în budă? Mai jos aveţi argumentele mele.

În primul rînd e mai lejer să scoţi furtunul la chiuvetă întrucît e la înălţimea lui. Dacă buda este poziţionata la zeci de cm de utilaj(în funcţie de dotarea fiecăruia), chiuveta rămîne recipientul cel mai la îndemînă. Chiar dacă ai supt cîteva beri, sau duşti de pălincă, pula atîrnîndă în chiuvetă nu ratează ţinta. E destul să-ţi odihnesti bijuteriile pe marginea vasului şi să dai comanda empty recycle bin. La budă, dacă ai ceva la bord, mai ratezi targetul, mai stropeşti coşul de rufe, faianţa şi-ţi cauţi de lucru degeaba pe cînd eşti treaz. Asta pe lîngă faptul că bilele îţi atîrnă obositor şi mai depui efort în plus pentru a le susţine.

Alt motiv pentru care prefer să scald motanul la înălţime e spiritul de explorator. Fară nici un dubiu, pula este extensia simţului tactil. Nu zic că palma sau degetele nu-ţi pot furniza destulă informaţie, însă pula este băgăreaţă din fire. Şi dacă tot o îndemnăm la cercetat, zic să-i oferim şi condiţii de lucru.

Dincolo de comoditate şi spiritul de aventură, direcţionarea jetului în chiuvetă e mai ieftin. Un bazin de WC are către 5 litri. La fiecare pişare dacă tragi apa, consumi aceşti 5 litri. O mulgere normală se gată în cîteva zeci de secunde(depinde şi de consumul anterior) timp în care prin robinet nu au cum curge aceşti 5 litri. Dezvoltînd oleacă ideea, nu ştiu cum să fac să mă şi cac în chiuvetă ca să nu trebuiască să folosesc nici hîrtie igienică. Dar asta ramîne s-o scornească cineva mai breaz ca mine.

Pe lîngă toate astea mai e şi satisfacţia de a face în ciudă nevestei/prietenei etc. Io de privilegiul ăsta nu mai am parte. De cînd mă tot mulg lîngă robinet, s-a obişnuit cu ideea. Dau într-o zi să mă picur, însă la baie era dînsa. Se autocerceta în oglinda care atîrnă deasupra chiuvetei. Ok, doar nu era să mă piş pe mine. Aveam de ales între budă şi maşina de spălat. Scot tîlharul şi încerc la budă, însă din pricina berilor supte şi a dimensiunii reduse, am dat cîţiva stropi pe lîngă. Buhă, zice muierea, de ce nu zici că vrei la chiuvetă, mai bine stropeşti prin toată baia?

Aşa nu se face…

Îţi place berea. Şi cînd spun asta mă gîndesc că nu bei doar cînd este lună plină, ci sorbi în fiecare zi măcar 2-3 sticloanţe de licoare. În altă ordine de idei, eşti sugător de pulă. La patron, la buget, la părinţi sau oriunde altundeva. Adică nu-ţi permiţi să angajezi o slugă care să-ţi care licoarea de la prăvălie la domiciliu. Dacă te regăseşti în rîndurile de mai sus, urmează cuvîntul din poveste că ‘nainte mult mai este. Dacă nu eşti în temă cu situaţia enunţată anterior, marş la cîcat!

Mai eşti aci? Înseamnă că ai ficatul varză, dar măcar rinichii îţi sînt ca noi. Nu cîştigi nimic cu asta, dar te poţi mîndri cu rinichii tăi. Şi dacă tot eşti mîndru, ca să rămîi cu obrazul curat, fă bine şi ascultă ca să nu păţeşti şi tu ca toţi fraierii care merg la prăvălie să-şi ia aghiazmă de pe raft.

În primul rînd, cînd mergi să alimentezi, ai grijă unde priponeşti sticla/doza de bere în căruciorul de la magazin care nu e sudat cum trebuie şi ai şanse mari să fisurezi ceva. Nu e gaură în cer, dar se pierde conţinutul şi vorbim de bere, nu de apă plată. Cărucioarele nu-s făcute pentru lucruri alese ca şi recipientele de bere, ci pentru rahaturi ca şamponul, pîinea şi hîrtia igienică.

Dacă ai scăpat de capcana căruciorului, fă bine şi nu bîrni punga din dotare cu beri. Ia un rucsac, sau un seif cu mîner. Ce ai salvat de la apocalipsa căruciorului, poţi pierde în slăbiciunea pungii.

Nu în ultimul rînd, dar totuşi cea din urmă pe care am păţit-o azi, dacă tot mergi să aprovizionezi, nu lua pe tine hainele de duminică. Doza aia fisurată în cărucior, sau conţinutul pungii rupte la mîner îţi pot fute outfitu’. Ia mai bine un trening sau o pijama. Chiar dacă stîrneşti cîteva zîmbete la mall, măcar ajungi cu toate berile acasă.

În altă ordine de idei, Timişoreana să facă bine şi să plămădeasca dozele alea din titan, nu din aluminiu şi să le fie ruşine la obraz celor care o venit cu ideea de a reduce 8 packu’ la 6 pack. Nu aşa îţi preţuieşti muşterii, da?!