Crenvurştilă

Demult. Vremea studenţiei. Prin 2000. Zăceam în cămin şi eram mereu flămînd. De fapt flămînzi. Că nu eram singur. Toţi colegii se plîngeau de mîncarea slabă de la cantină şi bani de restaurant sau fastfood se găseau NU. Aşa că pentru a nu da în ulcer, puneam la bătaie slănina de acasă şi făceam chetă pentru parizer sau alte mezeluri penale făcute mai mult din blană şi copite de animale decît din carnea lor.
Dar nu aveam noi treabă cu supercalitatea produselor cîtă vreme le îndesam în gură cu pâine şi belşug de muştar. Povestea de faţă nu e atît despre studenţie şi foame, cît despre muştar, deoarece muştarul care-ţi tihneşte, lubrifiază esofagul şi pentru mezel şi pentru slanină, iar dacă-i musai, trimite-n stomac şi prăjitura.
Nu ştiu cum de s-a nimerit tocmai în vremea asta să fie ceva promoţie la muştarul Crenvurştilă. Crenvurştilă era un cîrnăcior cu chip şi membre care-ţi zîmbea de pe capacul produsului. Dacă îl găseai şi sub capac, cîştigai 10 kg de crenvurşti şi un lănţic de aur. Ca toţi românii de bine, cînd am auzit de promoţie, nu am mai avut stare. Orice-i la promoţie e bun. Pînă şi scamele din buric. Gratis să fie! Darmite 10 kg de crenvurşti cu care să dăm toţi în indigestie după vorba mai bine să-ţi fie rău decît să-ţi pară rău. Plus lănţicul de aur pe care intenţionam să-l vindem şi să-l investim în bere. Aşa că nu era seară să nu călcăm pragul prăvăliei pentru cutia magică de la Crenvurştilă.
Bine-nţeles nu am avut parte de noroc şi speranţa începea să păleasca dinaintea evidenţei… pîna-ntr-o seară cînd rînind către fundul cutiei, un coleg scoate biruitor o bucată de plastic în formă de cîrnăcior cu mîini, care ne zîmbea. Bă, ce-i ăsta?! Îi Crenvurştilă, mă, l-ai găsit pe Crenvurştilă! Nu am cum să redau atmosfera din camera de cămin strîmta ca vaginul unei fete mari la vederea moaştelor de plastic. Urlam, ne strîngeam în braţe, ne pupam, urlam din nou, îl treceam pe Crenvurştilă din mîna în mîna, iar urlam, iar ne pupam. Puţin lipsea şi ne futeam în cur unii pe alţii de bucurie. Vă daţi seama? 10 kg de crenvurşti şi un lănţic de aur care urma să se transforme în beri. Multe beri, nenumărate beri, beri fără număr, era cel mai cald şi mai umed vis al studenţiei. Nu pizda, nu bursa, nu diploma. Ci 10 kg de crenvurşti şi rîuri de bere.
În tot tărăboiul ăsta de urlete şi pupăciuni am băgat de seamă într-un tîrziu că Florin rîdea, dar parcă nu cu gura lui. Stătea el aşa mai la o parte rezemînd un pat supraetajat şi părea că se veseleşte pe seama nostră şi nu cu noi. Şi cum îşi rumega el veselia proprie în tihnă, îl observă careva şi zice mă Florine, ce-i cu tine? Florin în loc să urle şi să sară să pupe pe careva, tace. Şi înlemnim toţi şi facem fără voie cerc în jurul lui şi îl chestionăm, că prea era frumos să fie adevărat ce ni se întîmpla.
Nu-mi amintesc dacă prin cuvinte sau prin înghionteli am descoperit că tîlharul îl decupase de pe altă cutie de muştar pe Crenvurştilă şi-l îndesase în cutia care urma să fie servită în seara cu pricina. A aşteptat banditul cu răbdare să ajungem la fundul sacului ca să rîdă pe seama noastră. Şi a rîs… pîna la o vreme. Apoi a încasat toata frustrarea nevoiaşilor care-o rîvnit cu mintea de student, tînara şi lipsită să mănînce 10 kg de crenvurşti şi să asedieze ficatul cu bere fără a calcula – măcar o dată în viaţă – pînă la ultimul bănuţ valoarea sesiunii de mezelshopping.

Căpuşa socială

Nu sufăr căpuşele sociale. Persoanele care nu-s în stare să iasă în faţă cu o glumă, cu o replică, cu o idee, orice. Persoanele care se introduc în grup doar ca să mai prindă o vorbă de duh care să le ridice nivelul scăzut al glicemiei sociale. Oamenii de care vorbesc stau mereu chitic în grup. Rîd la glume, eventual întăresc opinia povestitorului, sau în cel mai bun caz îl combat cu argumente afective, gen da’ nu-i aşa, pentru că io ştiu că nu-i aşa, sau nu ai dreptate pentru că mie nu-mi place ce zici tu. În cazul în care iau ei primul plan, o fac cu eternul lor necaz. Io nu am noroc în viaţă, am rate la bănci, numai mie mi se întîmplă aşa ceva etc.

Îi găseşti în pauza de ţigară la job, sau ca şi prieteni ai prietenilor la zile de naştere şi sărbători legale. Dacă îi găseşti frecvent la orice ieşire, înseamnă că îs prieteni direcţi şi aci-ţi meriţi soarta. Ori te-ai întovărăşit cu ei cînd erai beat în semi-comă alcoolică, ori le-ai îngăduit să-ţi devină prieteni, în loc să-i loveşti violent în coaie sau ţîţe, după caz.

Nimeni nu este mereu genial şi cu poftă de haz, dar căpuşa socială, dacă te-a auzit glumind de cîteva ori, aşteaptă să scoţi mereu ceva minunat pe gură ca să-i colorezi ziua anostă. Dacă ai şi tu o grijă pe cap, un necaz pe suflet şi nu eşti dispus să livrezi umor la comandă, o auzi no, de ce taci, mai zi ceva să rîdem, de ce nu zici nimic? Ca şi cum faptul de a vă învîrti în acelaşi cerc presupune din partea ta efortul de a livra zilnic voie bună, iar al ei de a-l primi ca şi punctul culminant al zilei.

Părerea mea e că glumele, replicile cu haz, ghiduşiile apar în discuţie natural, într-o stare de calm, de lejeritate a situaţiei, nu la comanda sau dorinţa cuiva. Nu pot pompa glume 24/7. Poate am şi io ceva pe inimă şi nu mă refer aci la stratul de grăsime care o înconjoară.

Oameni buni, avea un priten de-al meu o vorbă omul la bucurie să bea, iar la necaz să se spînzure. Dacă puteţi să vă mulţumiţi cu voia bună gratuită atunci cînd se iveşte, faceţi-o, altfel vedeţi că sfoara de agăţat nu-i scumpă. Şi nimeni nu v-a duce doru’.

Io cu tata S02E2- Cine cade pentru dreptate, se scoală repede


O trecut ceva vreme de cînd am lăsat sfaturile lu’ tata în obşte şi am luat calea politicii să aduc dreptatea-n lume. De Satelit nu mai ştiu nimic. Ce s-o ales de el la facultatea de drept? O biruit să facă oarice? Nu tare cred, că-n lume tăt aşe-i. Da’ nici io n-am rupt fîşu nedreptăţii. Încă. Da’ mă zbat.
Avem la partid un învăţat, un meşter al dreptăţii. Nu ştie cîte ştie tata, da’ îi dăruit şi dînsu’. Şi mai ales îl frămîntă şi pe el dreptatea-n lume. Care lipseşte. Şi după mintea lui, îs lucuri care să pot face. Atît că trebe vreme. Şi-i de-nceput de mic.
Zîce meşteru’ de la partid că omu’ îi născut gol, nul. Cum îl creşti, aşe-l ai. Iară dacă-l vrei bun, îl îndrumi cătră bine, altfel, poţi să-l fuţi că nu mai cîntă la struna la care trebe. Mijlocul cel mai bun de îndrumare îi bătaia întru dreptate. Şi tata-mi spunea de cîte ori mă abţîguia unde dă părintele, creşte. Io credeam că creşte cucuiu’, da’ nu-i aşe. Creşte intenţia părintelui care o atins carnea pruncului. Dacă părintele te bate prosteşte fără rost, apoi fără rost îi rezultatu’, dară dacă îţi mîngîie fălcile că să scoată om din tine şi o face zî de zî, om drept iesă din tine. Bătaia întru dreptate, îndreaptă strîmbătatea din făptură.
Oamini buni, zîce meşteru’, daţi cu sete în copii cu gînd drept. Bărbaţilor,bateţi-vă muierile întru dreptate, familiile vostre să fie sere ale dreptăţii, că unde dă omul cu gînd drept, nedreptatea secătuieşte şi răsare dreptatea-n lume. Voi nu daţi în fiii şi-n nevestele vostre, ci în nedreptatea acestei lumi. Rostul vostru îi să apropiaţi orizontul dreptăţii.
Spusă ca de om de la oraş, da’ tare drepte mi s-o părut vorbele meşterului. Parcă-l auzem pă tata cînd mă gîdila cu coada de la sapă în pruncie nu-n tine dau, ci-n răutatea din tine. Şi cîtă dreptate ave tata, iară io numa’ binile nu i-l doream. Da’ am ajuns la vorbele lui şi acuma numa’ trămura carnea pă mine să mă-ntorc în obşte, să-mi aflu nevastă şi s-o las groasă ca să am de unde începe a împărţi dreptatea. La-nceput în obşte, iară mai apoi din obşte cătră lumea întreagă. Ceriu-i stavilă! Adică sky is the limit pîntru spurcaţii de la oraş.

De ce/de ce nu trag clopotele în Ţara Haţegului ?



S-a nimerit acum cîteva luni să trec prin Ţara Haţegului în vizită la un prieten. Şi ca să nu băltim doar prin birturi şi la raftul cu bere din Lidl, băiatul s-a trudit să mă poarte şi pe la nişte obiective istorico-culturale, religioase etc. Cum blogul ăsta nu-i blog de turism şi de călătorie, ci blog vulgar pentru oameni de bine… sau invers, io vă arăt doar o poză facută într-o biserică actualmente reformată (în trecut catolică, mai apoi ortodoxă). Poza surprinde un dialog (dintr-o carte de impresii) între credinciosul reformatşi faţa bisericească ce se ocupă de lăcaşul de cult.
Comentariile mele-s de prisos. Probabil şi ale vostre, dar asta nu înseamnă că nu puteţi încerca…

Reflecţie asupra unei întîmplări cu femei, bîrfe şi cu mine în rolul împiedicatului

Tare mi-s dragi poveştile de kkt cu prietenii. Fie la o bere laolaltă, fie la telefon la o bere laolaltă. Sîntem la vîrsta la care avem şi de ce să ne amintim ca nişte pensionari, dar şi la ce să nădăjduim ca nişte oameni relativ tineri. Avem pe cine să bîrfim, să spurcăm, să preţuim, iar dacă ne împotmolim, îi loc şi de autoironie pînă gătăm licoarea din halbă sau bateria la telefon.
            Dar o bîrfă între bărbaţi îi o labă. Şi asta am descoperit-o după ce m-am însurat. Nimeni nu ştie să pună cu adevărat problema ca o femeie cînd îi de îngenunchiat adversarul. Eram la Budapesta cu fosta prietană/actuala nevasta şi ne întîlnim cu o fostă colegă de-a ei în preajma Crăciunului. Femeia simţită ne aşteaptă cu un aperitiv, o zamă şi ceva grupări OH. Pentru mine era numa’ bine. Aparent şi pentru nevastă.
Da’ te miri de unde sare iepurele şi numa’ ce aud bicisnicia la capătul vizitei. Ai văzut?Ce să văd, tu? N-ai văzut?! Ce să văd, viitoare nevastă? Păi fata asta n-are oale în casă. Cum n-are oale-n casă? Da’ din ce ne-o dat să mîncăm? Din farfurii. Şi astea nu-s tot oale?Nu, îs farfurii. Pentru că nu are oale în casă, deci nu găteşte, deci nu-i de mirare că o lăsat-o bărbatu’.
Trecînd de la episodu’ cu oalele, mă abat la job pe lîngă nişte colege. Şi mă trezesc că aflu în 10 minute mai multe decît ştiam în 2 ani jumate în firmă. Cine se îmbracă ca pula, cine calcă strîmb, cine vorbeşte ca un dislexic, prietenu’ cui fute banii la aparate, dar mai ales cine o deschis poarta la pulă fără parpalac şi o rămas gravidă.
Nu peste mult apare schimbul de tură care-i fătucă şi-i relatez entuziast experienţa proaspătă. Iară la capăt o întreb nu eşti cumva şi tu gravidă? Nu, zice fata, dar cînd o fi să fie, tu eşti primul… şi aci nu s-o oprit ea, ci am intrat io îndrăzneţ zicînd care te gravidează?! O-nlemnit colega. Nu am lăsat-o să caşte gura, că nu era bine. Îi rea de gură. Am continuat nu te uita că nu-s arătos, nu asta-i ideea, oricum îs în stare să fac nişte fetiţe frumoase, de le deoache lumea pe stradă. Colega tace în continuare şi io salut şi ies, să nu apuce să mă spurce, nu de alta, da’ are şi bărbat şi dacă-l aduce la lucru să mă salute, io nu tresar de bucurie.
Ajung acasă şi mă-ntreabă nevasta cum o fo’ la job? Bine, zic io, ia să-ţi spun ce-am isprăvit. Nevasta rîde, io rîd cu gîndul că nevasta rîde la glumele mele, da’ cînd să-mi sting zîmbetul din colţul gurii zice doamna da’ cum arată colega ta la care i-ai promis fetiţe frumoase?
Io aci am rămas blocat. Ce era să zic? Că domnişoara îi tînără, frumoasă şi-n putere de-ar strînge-o în braţe 80% din firmă, iar ceilalţi 20% nu recunosc? Nu! Am zis hotărît nu-i nu ştiu ce de capul ei! Da’ crezi că-i de-ajuns pentru nevastă? Nu! Ia arată-mi nişte poze pe feisbuc. Şi io în loc să zic că nu ştiu cum o cheamă, sau că n-are feisbuc, îi arăt. Şi nevasta vede şi nu se rabdă şi zice ce vorbeşti, mă, că asta-i fată frumoasă, să faci bine să nu întîrzi de la job, că io-ncep să-mi fac griji.

Io cu tata S02E1- Să hie dreptate-n lume !


Ficior, zîce tata cătă mine, nu gîndi tu că io-s înţelept dejaba. Pă lîngă că m-am născut cu dar şi ca mine altu’ nu să naşte decît o dată la un jubileu, pă vreme me oamenilor li să-ntărea înţelepciunea de la dreptate ca vouă azi pula de la alte treburi. Da cum nimic nu îi cum ar trăbui să hie, aşe şi cu înţelepciunea. Nu are cum spori dacă nu-i dreptate-n lume.
            Tată, zîc io, hai să facem oarecum să hie bine, hai să facem dreptate-n lume!
, nu să rabdă tata, dacă io-n înţelepciunea me, n-am fo în stare să fac nimic, doară nu-i hi mai breaz tu şi cu cela de-a lu’ Satelitu’?
Şi aci mă ie gura pe dinainte şi dau să sar din puţul înţelepciunii în balta prostiei zicînd dară tată, că tu tăte le cunoşti, da’ atunci cum de nu-i dreptate-n lume? Bagsamă n-ai făcut bine cînd te-o ispitit cu primăria şi ai zîs NU, de cumva politica aduce dreptatea-n lume? Sare şi Satelitu’ de lîngă mine şi poate nici că nu ne-aţi dat la şcoli de mici să ne instruiască alţii n-o fo tare bine.
Tata era alb ca varu’. Nu s-o aşteptat să-l înfrunte cela de-a lu’ Satelitu’, da’ io că i-am întors vorba, o fo capătu’ lumii. Mereţi la şcoli şi faceţi politică dacă asta vă trebe, numa’ să ştiţi că nu aşe-ţi aduce drepatea-n lume şi-n obşte. Şi-ţi vide că v-a cuprinde amaru’, da’ vreme a hi deja pierdută.
Faptu’ că tata nu ne-o mîngîiat fălcile cu dosu’ palmei o fost pîntru noi încuviinţare. Satelitu’ nu mai ave treabă cu tată-său că era la casa lui, iară muierea ştie să şi-o ducă de nas cu două vorbe dulci şi-o palmă păstă cur.
Satelitule, ce gîndeşti că-i face, îl întreb io? Bagsamă m-oi apuca de carte. Dacă dreptate cotăm s-aducem pă lume, la facultatea de drept mă duc, da’ tu, mă Palmierule?
Io dacă tăt am pomenit de politică să rostuim dreptatea-n lume şi-n obşte, trag pă dreapta la un partid de dreapta. Să hie cu noroc, zîcem între-un glas şi păşim cu dreptul, io şi cela mai mare de-a lu’ Satelitu’ să facem dreptate-n lume.

Despre una, alta… mai ales alta

Vin aseară de la lucru şi mă aştern pe net. Burlac, linişte, pace şi bere. Dau un click, dau un dublu-click şi ajung aci. Văd că luna mai este decretată de nu ştiu ce deşteptăţone luna internaţională a masturbării. Bun, zic io şi dau să merg mai departe. Hopa, e 31 mai, adică ultima zi în care trasul mîţului de coadă e prăznuire şi nu act de amor solitar. Şi cum io ţin la datini şi obiceiuri, înşfac mînzu’ de căpăstru, nu cumva să treacă de miezul nopţii şi să dau buzna în ziua copilului cu sloboz în palmă. Mai un click, mai un double or nothing cu mouse-u’ să-mi stimulez pohta ce-am pohtit şi dau astfel de un clip cu swingerşi americani care mi-o adus aminte de tinereţe şi de nişte poveşti împărtăşite cu un frătiuc, adică un prieten care mi-e ca un frate, atît că nu o ieşit din mama.

Povesteam demult cu frătiuc despre pizdă. Implicit şi despre copulaţie. Înafară de varianta cu taxă, unde e cel mai uşor să scalzi tîlharu` în rîu şi s-aşterni un zîmbet pe chip? Io mă gîndeam la suporteriţele înrăite care merg în pelerinaj cu echipa peste munţi şi văi. Dacă tot nu au stare şi se învîrt într-un ambient majoritar masculin, înseamna că umblă după ceva. Şi cum meciul ţine doar 1 ceas jumate, iar deplasarea cîte o zi-două, restul timpului îl investesc constructiv în alte activităţi (re)creative.

Prietenu` cu care povesteam o zis că asta îi pierdere de vreme, dacă tot vrei să pîngăreşti ceva, mai bine să mergi la sigur decît să bîjbîi pe stadioane. Varianta cea mai sigură, zicea el, îi swinger clubu`. Aci la noi, nu prea sînt încă stabilimente respectabile în această privinţă, însa dincolo n-ai loc de ele. Nu ştiu cum, da` parcă tot ce-i bun şi breaz pentru cine nu poate ajunge la ce-şi doreste, îi mereu dincolo. Fie că-i vorba de occident, orient, sau orice altă directie din roza vînturilor. Oricum, Austria îi miezul, cu siguranţă, în ceea ce priveşte swingeru`, aşa că acolo îi de mers şi de văzut cum stă treaba. Io, deşi am fost doar în trecere prin Austria, am început să prind interes.

M-o lămurit fecioru`. Cluburile astea îs un fel de Rai pe pămînt. Cel puţin. Marci o sumă ca să-i treci pragul, dar dacă ai muiere pe care vrei s-o pîngărească alţii, o bagi la înaintare şi plăteşti mai puţin, faci un ciubuc. Dacă eşti lăbar, cum eram noi, nu-i bai. Marci mai gros şi oricum bagi tîlharu` în ceva. Ceva-ul ăsta o început să mă preocupe, deoarece dacă vreau să introduc mădularul într-un stup de albine sau într-o gaură de şarpe, pot s-o fac şi gratis, ideea îi sa fie ceva mai umed şi mai cald şi aici nu mă refer la oala cu ciorbă. M-o liniştit frătiucu` zicînd că treaba îi sigură şi la cluburile astea vin numa` femei adevarate, doftoriţe, avocate etc. Deja aveam complexe de inferioritate. Dacă-mi cer ăştia la intrare ceva diplomă, atestat, CV peste taxă, ce mă fac? Oricum, şmecheria îi că pe lîngă atîta căcălău de pizda educata care abia asteaptă luzării s-o pătrundă, la swinger, în taxa de intrare, ai asigurată şi masa. Dupa ce ai marcat banu`, mînci şi bei pînă calci pragul pragul indigestiei. Cînd o zis asta, prietenu` meu părea mai entuziasmat de hrană decît de pizdă. Si aci am început să dubitez despre lăcaşurile astea de binefacere.

Ok, cu siguranţă există muieri disperate, chiar şi învaţate care să rîvneascî la pulă. Da` cine kkt îţi dă să mănînci şi să bei pîna crapi pe cîţiva bani străini? Poate în Austria, unde oamenii nu or fi ieşind din casă flămînzi, pot ţine pe picioare un astfel de club, da` la noi, cred ca de aia nu avem swingeruriadevarate(cu mîncare şi băutura la discreţie). S-ar duce lumea ca la cantina săracilor şi toate MILFurile cu diplomă s-ar zgîrma singure în gaurică, deoarece barbaţii ar băga la intestin şaorme, grătare şi bere şi s-ar holba pe DigiSport bucuroşi că o scăpat de gurile spurcate ale nevestelor.

Păcat… nici macar de un futai la grămadă cu bucate alese nu sîntem în stare. Parcă totuşi cu microbistele e mai uşor… sau dacă nici aşa, rămîne luna mai pentru cei cu îndemînă.

O pereche de şosete noi = Burta plină pentru o seară

Acum 15 ani frecventam cursurile liceale la oraş. Eram unul dintre băieţii de la ţară care se putea făli acasă că face şcoli înalte ca Budulea Taichii. Pe lîngă frecventarea cursurilor mă îndeletniceam şi cu zăcutul la internat. Asta consta în coabitarea cu alte 17 persoane în aceeaşi cameră într-un spaţiu strîmt cu paturi supraetajate, adică un fel de sală de aşteptare cu aceeaşi protagonişti. Mîncam la cantina liceului 3 mese pe zi, care în loc să ne sature, parcă ne accentuau şi mai mult foamea. Aşa că slănina, parizerul şi untura procurate de pe-acasă sau din prăvălie erau nu atît bonus, cît necesitate.

Pe vremea aceea am cunoscut-o pe Cristina la ceva concert de întunecaţi. Fragedă, trupeşă, frumoasă şi iubitoare de metal. M-am copt imediat. Cristina, însă, a vrut să rămînem doar prieteni. Şi m-am gîndit că decît să ajungem străini, mai bine totuşi să-i văd în treacăt chipul cîteodată. Alegerea nu a fost dintre cele mai rele pentru că Cristina locuia la oraş şi mai treceam în vizită cam o dată la 2 săptămîni. Mai ascultam nişte răcnitori, mai rosfoiam cîte un Heavy Metal Magazine, mai aducea mama ei cîte-un bliduţ de pită unsă cu ceva şi parcă eram mai multumit de senzaţia de saţietate decît de eventualele drame amoroase la care am fi putut ajunge. Dragostea bărbatului, care trece prin stomac, nu poate supravieţui fără mîncare, însă stomacul fără amor merge înainte.

Partea şi mai grozavă era că de fiecare dată cînd salutam de plecare, mama Cristinei îmi punea în mînă punguţa cu provizii pentru că şi eu ştiu cum e să stai la cămin. Şi deşi mă ruşinam la început, ajuns la internat, în compania colocatarilor, sfîşiam plăcintele şi curăţam borcanele de zacuscă şi marmeladă.

Singurul efort pe care-l presupunea o vizită la Cristina era un telefon de bun simţ înainte şi descălţarea odată pătruns în casă. Telefonul nu era un capăt de lume, însă şosetele curate presupuneau un efort considerabil. Şi asta pentru că în cămin funcţiona principiul socialist fiecare munceşte şi produce cît poate şi primeşte cît are nevoie. Adică cine-şi spăla lenjeria intimă, nu avea neaparat parte de ea, ci dădea şansa celor leneşi să o poarte deoarece uscătorul de rufe era caloriferul camerei şi cine ajungea cel dintîi să desprindă textila cartonată de pe elemenţi, o purta.

În condiţiile astea o vizită la Cristina însemna de obicei o pereche de ciorapi noi. Nu ăsta era baiul, ci locul unde să-i schimbi pe cei rupţi, desperecheaţi şi mirositori cu care porneai de la cămin. Locul ideal era baia Cristinei cu pretextul unei micţiuni urgente, însă-mi era ruşine obrazului să pătrund de fiecare dată în baia copilei şi să mă descalţ abia intrat pe uşă. Aşa că de multe ori am refuzat invitaţia de a mă prezenta să alung singurătatea Cristinei. Asta pînă să descopăr liftul din bloc. Cristina locuia la etajul doi. Io aveam nevoie de 10 etaje să exorcizez încălţările. Obişnuiam să apăs botonul, desfăceam şiretul şi scoteam punga pentru şosetele puturoase şi iar apăsam butonul şi îmi căutam echilibrul ca să rezolv problema ciorapilor. Obişnuiam să strîng cîte-un om, doi la uşa liftului pînă să ies biruitor cu dihăniile împachetate.

La una din vizite am uitat să iau pungă pentru depozitarea sconcşilor şi în criză de idei, i-am îndesat cîte unul în fiecare bocanc, aşa mai spre vîrf. Am lăsat limba încălţării aplecată să nu răzbească duhoarea şi mi-am văzut de treabă. Asta pînă în momentul plecării cînd Cristina a zărit bocancii care i-au amintit de nu ştiu ce muzicant pletos care avea o pereche identică şi a dat să-i vadă mai de aproape. Io, care deşi nu mai eram amorezat de mult, ţineam totuşi la sănătatea Cristinei, i-am smuls papucul din mînă şi am încercat să-i explic că am termen fix de ajuns la cămin şi nu e loc de întîrziere şi nostalgii cu bocanci. Nu o prea priceput fata graba mea subită, însă i-am explicat după cîteva zile cam ce fac io în lift şi de ce nu-i îngădui să pună mîna pe încălţări.

Cristina, ca o damă bună ce era, s-a opărit de rîs şi mi-a îngăduit de atunci să nu mă descalţ cînd îi calc pragul. Punguţa de rămas bun era aceeaşi şi mă aştepta mereu la plecare în mîna mamei Cristinei. Scăpasem de ruşine şi de investiţia minimă în perechea nouă de ciorapi care-mi deschidea poarta, mie şi colegilor de suferinţă, către o seară de saţietate.

Topul dezamăgirilor

Bine că ai venit pe la noi, că ţi-am pregătit mîncarea preferată, zice sfetnicul. Stau năuc şi mă întreb unde o fi găsit el soiul de mîncare ce mă întoace pe dos în mod pozitiv. Nu de alta, dar nu ştiam să am poeţi⁄poezii preferate, muzici preferate, actori⁄filme preferate, soiuri de mîncare preferate. Apreciez o mîncare bine gătită, însă nu fac nu ştiu ce nazuri dinaintea blidului plin. Oricum, sfetnicul m-a asigurat că s-a preocupat de orgasmul papilelor mele gustative. Asta în condiţiile în care el curăţă doar ceapa şi eventual usturoiul necesar preparării celor aşternute pe masă de nevasta lui.

Soiul preparat a fost un soi de mazăre cu zahăr care mi-a întors stomacul pe dos. Am dus sub nas două îmbucături după care m-am scuzat sub pretextul saţietăţii deşi dădeam în ulcer de flămînd ce eram.

Zilele trecute sfetnicul mă anunţă prin ambasador că aşteaptă vizita mea întrucît a găsit o bere cehească fantastică la super ofertă. Fără să pun gura pe clondir, am bănuit că licorea miraculoasă trebuie să fie un soi de sloboz de raft, adică asemănătoare apei cu clăbuc low-cost cu care angajaţii prăvăliei spală rafturile de praf.

Nu am ajuns să-mi demonstrez teoria pentru că la două zile de la invitaţia sfetnicului, berea era topită şi vidul domnea în sticloanţă. Totuşi nu m-am răbdat să nu verific eticheta produsului de sorginte cehească fabricat în jud. Prahova, sat Nedelea, comuna Ariceştii Rahtivani.

Am decis împreuna cum vrea ea

Acum un an jumate am lăsat-o gravidă pe una. Pe nevastă-mea. Şi în timp ce creştea creatura înăuntrul ei, nevasta mă tot futea la melodie să căutăm împreună un nume potrivit pentru Goa’uldul în dezvoltare. Io ştiam că nu are rost să pierd vremea de pomană pentru că în cele din urmă numele ales de ea o să fie cel pe care vietatea îl va purta o viaţă-ntreagă, însă la insistenţele consoartei am cedat.

Astfel am întocmit liste pe care le confruntam şi pe care le mototoleam în timp ce mi se părea că în loc să ne apropie, miniBuha ne îndepărta. Evident că nu cu mult înainte de a ieşi din ou noisefactorul, domna mi-a spus că am hotărît împreună ca numele lui/ei să fie cel ales de ea. Nu m-am tulburat pentru că ştiam cu luni înainte, ca să nu zic că ştiam de cînd lumea că nu sînt un factor de decizie în chestiunile afective ale familiei.

Ceea ce totuşi m-a pus pe gînduri a fost faptul că nevasta, în îndelung răbdarea şi mult milostivirea ei, a decis ca al doilea nume al copilului să fie cel ales de mine. Acum, oricine ştie că al doilea nume este nebăgat în seamă(asta în cazul în care nu ai colegi de facultate care-şi nenorocesc singuri computerul şi te sună la miez de noapte să te întrebe ce s-a întîmplat pentru că ei nu au făcut nimic rău – despre asta, mai pe larg, în viitor), dar problema principală este că alegînd un al doilea nume pentru un copil îţi tai craca posibilităţii de a da următoarei vietăţi acel nume.

Ştiu că important este să fie sănătos, iubit, îngrijit etc., dar dincolo de clişeele de bun simţ am impresia că o să-mi strig copilul pe numele de familie ca să mă simt şi io bărbat în casă. Sau bărbăţia nu stă în asta?!