Am decis împreuna cum vrea ea

Acum un an jumate am lăsat-o gravidă pe una. Pe nevastă-mea. Şi în timp ce creştea creatura înăuntrul ei, nevasta mă tot futea la melodie să căutăm împreună un nume potrivit pentru Goa’uldul în dezvoltare. Io ştiam că nu are rost să pierd vremea de pomană pentru că în cele din urmă numele ales de ea o să fie cel pe care vietatea îl va purta o viaţă-ntreagă, însă la insistenţele consoartei am cedat.

Astfel am întocmit liste pe care le confruntam şi pe care le mototoleam în timp ce mi se părea că în loc să ne apropie, miniBuha ne îndepărta. Evident că nu cu mult înainte de a ieşi din ou noisefactorul, domna mi-a spus că am hotărît împreună ca numele lui/ei să fie cel ales de ea. Nu m-am tulburat pentru că ştiam cu luni înainte, ca să nu zic că ştiam de cînd lumea că nu sînt un factor de decizie în chestiunile afective ale familiei.

Ceea ce totuşi m-a pus pe gînduri a fost faptul că nevasta, în îndelung răbdarea şi mult milostivirea ei, a decis ca al doilea nume al copilului să fie cel ales de mine. Acum, oricine ştie că al doilea nume este nebăgat în seamă(asta în cazul în care nu ai colegi de facultate care-şi nenorocesc singuri computerul şi te sună la miez de noapte să te întrebe ce s-a întîmplat pentru că ei nu au făcut nimic rău – despre asta, mai pe larg, în viitor), dar problema principală este că alegînd un al doilea nume pentru un copil îţi tai craca posibilităţii de a da următoarei vietăţi acel nume.

Ştiu că important este să fie sănătos, iubit, îngrijit etc., dar dincolo de clişeele de bun simţ am impresia că o să-mi strig copilul pe numele de familie ca să mă simt şi io bărbat în casă. Sau bărbăţia nu stă în asta?!

Din emisfera dreaptă

- Alo! Ce faci?

- Bine, mă uitam la un film.

- Te-am trezit?

- Nu, mă uitam la un film.

- Îmi cer scuze dacă te-am trezit.

- Ok.

- Stai la căldurică?

- Nu prea, că nu merge caloriferul.

- Dar de ce?

- De unde, pula mea, să ştiu? Îs instalator?

- No, nu trebuie să te superi pe mine, că nu din vina mea nu merge.

- Ok. Salut!

- Salut!

Simplitate & simplism

Intr-un film cu harai, pistoale si ostatici, o haita de banditi sechestreaza un metrou si fac fapte de vitejie cu navetistii cacati la cur. Unul dintre navetisti are un lefton pe care chateaza cu pizda la care futea. La un moment dat, desi tiritura vedea ce se intimpla in metrou, porneste discutia urmatoare:

-Te iubesc atât de mult.

(Labarul tace milc de spaima teroristilor.)

- Ma auzi ?

- Da.

-Adica… ma iubesti si tu ?

-Sincer, nu pot vorbi momentan.

-Tot ce trebuia sa-mi spui era… da ! E mai putin de spus decat ca “nu pot vorbi momentan”.

Filmul, care altfel ii o laba, pentru dialogul de mai sus merita toata aprecierea. O fi fantezie in proportie ridicata, insa alea 20 de secunde in care au loc replicile is realitate 100%. Multa lume le-a patit, chiar daca nu intr-un metrou in care bagabontii stau ciucur cu amele spre capul ghinionistului.

Da, muierea are dreptate. Intrucit fiinta simpla, se regaseste in simplism mai mult decit in simplitate. E mult mai usor sa spui DA, decit nu pot vorbi momentan, insa dincolo de asta exista o diferenta de perspectiva. Cam ca si aceea a intilnirii cu nevoiasul care-ti cere pomana si in loc sa-i dai peste, mai bine il inveti sa pescuiasca. A da peste cuiva, sau a spune DA, este mai mult decit simplu. Dar e impotriva firii sa o faci permanent. La fel cum e cel putin imatur si iresponsabil sa astepti sa primesti permanent. A intelege ca momentan nu se poate vorbi si ca e nevoie pentru a minca sa inveti sa pescuiesti e de bun simt elementar, iar nepriceperea ar trebui pedepsita. Nu incuviintez violenta decit daca e justificata. Acesta este unul dintre motivele care o justifica. Deplin.