Moartea pasiunii

 

De 2-3 săptămîni încoace doamna soție nu face altceva decît să caute știri pe net despre refugiații sirieni care caută să ne sară gardurile și să ne pună năframe pe capetele copilelor. Să ne dea pieirii porcii și să ne văduvească de slănină, cîrnați și răcituri. Acum ~200 de ani ne plîngeam de ceafa groasă a bulgăroilor. Acum stăm cu spaima-n sîn că nu o să mai avem acces la ceafă de pus pe grill. Hollywoodu` a început deja filmările la Războiul Cefelor. Presimt un film clasic cu notă maximă pe IMDB. History Channel și Paprika se duelează pe drepturile de difuzare. În aștepterea rezultatului, bag niște jumări halal.

Nevasta nu are pace. Deși i-am spus că nu mă interesează, că nu am ce să fac ca să schimb situația, ea insistă. Vino să vezi! Exclusiv! Nimeni nu ne poate scăpa! Ce ne facem? Și nu știu cum, dar parcă toți prietenii ei de pe feisbuc sharează doar clipuri cu mulțimi violente la granițe și gunoaie lăsate în urmă prin gările Ungariei. Unde-s clipurile cu pisici? Citatele din Tony Poptămaş? Nicăieri nimic! Îi spun  femeie, refugiații nu au ce să caute la noi. Nouă ne curg balele după Germania, după Anglia, după Noua Zeelandă. Crezi că ăștia vin să-i dea like lui Ponta? Tînjesc după bunăstare și clădiri simbolice înalte pe care să le doboare cu avioane, nu după salariul minim pe economie și blocuri de garsoniere cu 10 etaje. Nevasta pare să consimtă. Se liniștește. Pînă cînd cineva mai pune un clip pe feisbuc cu refugiați care dau să intre în cetate.

Avon scoate revistă nouă, se fac reduceri la Kaufland, vine săptămîna nu știu care la Lidl, mai rămîne o cunoștință gravidă, alta se îngrașă, trece vremea și nevasta uită de refugiați. Aparent. Căci subconștientul frămîntă încă aluatul spaimei. Și într-o sîmbătă dimineața cînd dau și eu să pun mîna pe-o țîță caldă, să încep ziua cu zîmbetul pe chip, copila sare din pătuț și dă să intre între noi. Ho, copilă, zic io,  îndărăt la pătuț! Copila se întoarce la cuibul ei. Stă ce stă și iar ajunge între noi. O alung din nou. La care nevasta, nu se rabdă și zice copilă, ce ne tot escaladezi? Parcă ești un refugiat sirian!

Astfel s-a dus pe pulă erecția de sîmbătă dimineața și speranța mea de a copula pe stomacul gol. `tu-le muma-n cur de refugiați care și-n weekend mă obligă la labă!

Absent !

 

2013. Decembrie. Rămîn liber de Crăciun. Liber de la (blow)job, liber fără nevastă şi copil. Liber la băut fără măsură şi mîncare picantă. Liber la femei goale pe net. LIBER. S-a înţeles ideea. Şi dau să intru pe blog/site(am înţeles că mai nou nu e ok să ai blog; trebe să ai site, altfel nu ai nimic; eşti nimeni; eşti epiderma penisului) şi nu pot să intru. Ceva hackeri ce nu prăznuiau Crăciunul, mi-au pus cearceaful pe blog. Mi-o trebuit nopţi întregi să-l pun oarecum la loc. Şi ani de zile să-mi fac iar poftă de scris.

Sau dacă vreţi, am fost la campionatul intergalactic de comă alcoolică şi m-am trezit doar acum.

Sau am fost criogenat.

Poate continuăm.

Vecina Florica

Am crescut la ţară. La casă. Şi nu am de ce să mă plîng, însă cînd am dat de oraş universitar, reşedinţă de judeţ, mi s-a trezit pofta de bloc, de larmă, de lume, de a fi cosmopolit. Acum stau la bloc şi nu-mi tihneşte. Loc strîmt, vecini gălăgioşi, constrîngeri pe mai toate planurile.

Am obiceiul să vorbesc la telefon cu prietenii de departe şi o fac după o bere la ore care-n bloc îs considerate de linişte. S-au plîns vecinii. Dar vecinii cînd is chiriaşi, vin şi se duc. Nu am băgat de seamă. Pînă cînd lîngă noi s-a mutat tanti Florica. Femeie cumsecade, ardeleancă, tanti Florica nu avea nici o trebă să mă audă vorbind la telefon la miezul nopţii. Am zis gata, asta-i vecina ideală, de nu s-ar muta niciodată din bloc! Şi tanti Florica mai schimba o impresie cu nevasta pe balcon, mai ne mîngîia copila pe creştet, că doar şi ea avea o fetiţă, atît că traia la ţară, la părinţii Floricăi, ca doar nu era era s-o aducă la oraş şi s-o înghesuie în garsonieră. Nu era o frumuseţe tanti Florica şi era bine trecută de 40 de ani, dar avea vorba bună în orice împrejurare şi mai ales nu cîrcotea ca ceilalţi vecini.

Lumea din bloc o început să miroase că treba nu-i a bună cînd pe la tanti Florica veneau bărbaţi seara. Mulţi bărbaţi. În fiecare seară. Pe rînd, nu deodată. Şi o zis că-i curvă, dar nu avea cum sa fie curvă femeia care ne saluta pe balcon zi de zi şi ne mîngîia copila pe creştet. Am fraţi multi şi trec pe la mine zicea tanti Florica. Şi io am crezut-o, ca omul singur la parinţi care nu ştie cum e să ai fraţi mulţi care te vizitează regulat. Poate tocmai de aia! Asta pînă cînd am vazut că fraţii Floricăi nu raspund cînd îi salut pe hol, ci mai degrabă îşi feresc privirea şi o zbughesc spre lift în loc să schimbe două vorbe. Dar nu am băgat de seamă excesiv. Poate-s de la ţară şi se ruşinează să intre în vorbă cu oamenii de la oraş, îmi ziceam io.

Vremea trece şi ies într-o seară de vară pe balcon să sorb din halbă. Şi aud din garsoniera Floricăi larmă. Zic iar vorbeste cu ceva frate la telefon. Şi Florica-i explica fratelui da, domnu`, oral şi normal 1 milion, o oră 1 milion jumate. Şi berea-ncepe a-mi tremura în halbă, pleopele mi se zbat peste ochi, inima-mi zvîcneşte-n piept, minţii nu-i vine a crede. Florica-i curvă, se fute pe bani. Toţi fraţii de pe hol care-şi fereau privirea erau clienţi, gura care rostea vorbe dulci pe balcon a supt km de pulă, Florica-i curvă, Florica-i curvă, Florica prestează pe bani!!! Am sunat-o pe nevastă care era la socri. Nevastă, Florica-i curvă, se fute pe bani! No şi, zice nevasta, tu numa` acum ai aflat? Io ştiu de mult. Femeile ştiu tot timpul de mult. Ăsta e darul lor.

Pe Florica am mai auzit-o tranzacţionîndu-şi la telefon orificiile, am mai văzut ieşind din garsoniera ei fraţi nenumăraţi şi chiar am descoperit cunoştinţe comune. În cele din urmă, după şocul iniţial m-am gîndit doar şi Florica-i om, nu dă-n cap la nimeni şi am convieţuit în vecinătatea ei pînă…

Pînă s-a mutat departe… dar despre mutarea Floricăi, altă dată ca să nu vă plictisesc tocmai acum.

Nevasta nu dă restul

Zîce nevasta către mine auzi, Buhă, este mîine la Turda ceva tîrg. Aduc nişte domni din Olanda tot soiul de lucruri care nu le mai trebuie şi le vînd aci, iar cu banii cîştigaţi ajută nevoiaşii. Minunat, nevastă, zic io. Da’ care-i interesul meu în toată treaba asta? Păi, zice nevasta, m-aş duce şi io şi n-ar fi rău să mă însoţeşti că te miri ce chilipir găsim.

Mare lucru şi boala asta a femeilor! Cum străbat ele şi bîntuie prin prăvălii să cumpere bluziţe cu numai [insert here o sumă consistentă] la ofertă. Că femeia rar ia lucruri care nu-s la ofertă. De fapt dacă ar putea ar cumpăra doar la ofertă. Chiar dacă plătesc de 5 ori preţul normal. Important e să fie o hîrtie lîngă produs pe care să scrie INCREDIBIL. LA OFERTĂ şi femeia cumpără şi tulpină de Ebola şi loc de casă în preajma Cernobîlului. Doar nu era să scape prilejul şi ceva cunoştinţă (tot femeie) să-i ia faţa şi să-i dea peste nas toată viaţa cu achiziţia reuşită.

Revin la discuţia cu nevasta. Tu, zic io încă calm, avem lipsă de ceva? Ne trebuie ceva în casă şi nu ştiu io? Nu, dar uitîndu-ne printre produse, poate ne dăm seama că ne doream ceva de mult şi acum ar fi prilejul potrivit să cumpărăm. Ok, zic, da’ io n-am bani. Iau salariul numa’ săptămîna viitoare, aşa că nu avem ce face. Ba avem, sare doamna. Mă gîndeam să schimb nişte valută din banii ceia puşi deoparte. Bine, ia vezi că am şi io nişte bani ascunşi şi schimbă tu 100 de ceva cu banii din ascunzătoarea mea. Între timp mă bag scurtuc pe net să văd un curs valutar că vorba aia nevastă, nenevastă, da’ brînza-i pe bani. Şi văd dolaru’ la 3,395 şi zic către doamnă scoate la iveală suta aia de parai şi ia din puşculiţă 339,5 RON. Nevasta ia 350 că pentru ea cursul valutar îi elestic. Io insist pentru rest. Ea nu ar da banu’ înapoi. Ca să fie pace-n casă zic nevastă, lasă că pentru ăia 10,5 RON plăteşti în natură şi te iert de datorie. Nevasta rîde, io rîd şi o lăsăm baltă

La 10 minute vine nevasta din bucătărie unde presta la cratiţă şi zice mă, Buhă, nu te temi de Cel de sus? Ce-i baiu’, domnă, mă mir io? Apoi io-s femeie numa’ de 10 RON? Pînă şi curvele de pe Calea Turzii lucrează pe mai mulţi bani? Tu vrei să-mi faci felul pe 10 lei? Să-ţi fie ruşine!

Reflecţie asupra unei întîmplări cu femei, bîrfe şi cu mine în rolul împiedicatului

Tare mi-s dragi poveştile de kkt cu prietenii. Fie la o bere laolaltă, fie la telefon la o bere laolaltă. Sîntem la vîrsta la care avem şi de ce să ne amintim ca nişte pensionari, dar şi la ce să nădăjduim ca nişte oameni relativ tineri. Avem pe cine să bîrfim, să spurcăm, să preţuim, iar dacă ne împotmolim, îi loc şi de autoironie pînă gătăm licoarea din halbă sau bateria la telefon.
            Dar o bîrfă între bărbaţi îi o labă. Şi asta am descoperit-o după ce m-am însurat. Nimeni nu ştie să pună cu adevărat problema ca o femeie cînd îi de îngenunchiat adversarul. Eram la Budapesta cu fosta prietană/actuala nevasta şi ne întîlnim cu o fostă colegă de-a ei în preajma Crăciunului. Femeia simţită ne aşteaptă cu un aperitiv, o zamă şi ceva grupări OH. Pentru mine era numa’ bine. Aparent şi pentru nevastă.
Da’ te miri de unde sare iepurele şi numa’ ce aud bicisnicia la capătul vizitei. Ai văzut?Ce să văd, tu? N-ai văzut?! Ce să văd, viitoare nevastă? Păi fata asta n-are oale în casă. Cum n-are oale-n casă? Da’ din ce ne-o dat să mîncăm? Din farfurii. Şi astea nu-s tot oale?Nu, îs farfurii. Pentru că nu are oale în casă, deci nu găteşte, deci nu-i de mirare că o lăsat-o bărbatu’.
Trecînd de la episodu’ cu oalele, mă abat la job pe lîngă nişte colege. Şi mă trezesc că aflu în 10 minute mai multe decît ştiam în 2 ani jumate în firmă. Cine se îmbracă ca pula, cine calcă strîmb, cine vorbeşte ca un dislexic, prietenu’ cui fute banii la aparate, dar mai ales cine o deschis poarta la pulă fără parpalac şi o rămas gravidă.
Nu peste mult apare schimbul de tură care-i fătucă şi-i relatez entuziast experienţa proaspătă. Iară la capăt o întreb nu eşti cumva şi tu gravidă? Nu, zice fata, dar cînd o fi să fie, tu eşti primul… şi aci nu s-o oprit ea, ci am intrat io îndrăzneţ zicînd care te gravidează?! O-nlemnit colega. Nu am lăsat-o să caşte gura, că nu era bine. Îi rea de gură. Am continuat nu te uita că nu-s arătos, nu asta-i ideea, oricum îs în stare să fac nişte fetiţe frumoase, de le deoache lumea pe stradă. Colega tace în continuare şi io salut şi ies, să nu apuce să mă spurce, nu de alta, da’ are şi bărbat şi dacă-l aduce la lucru să mă salute, io nu tresar de bucurie.
Ajung acasă şi mă-ntreabă nevasta cum o fo’ la job? Bine, zic io, ia să-ţi spun ce-am isprăvit. Nevasta rîde, io rîd cu gîndul că nevasta rîde la glumele mele, da’ cînd să-mi sting zîmbetul din colţul gurii zice doamna da’ cum arată colega ta la care i-ai promis fetiţe frumoase?
Io aci am rămas blocat. Ce era să zic? Că domnişoara îi tînără, frumoasă şi-n putere de-ar strînge-o în braţe 80% din firmă, iar ceilalţi 20% nu recunosc? Nu! Am zis hotărît nu-i nu ştiu ce de capul ei! Da’ crezi că-i de-ajuns pentru nevastă? Nu! Ia arată-mi nişte poze pe feisbuc. Şi io în loc să zic că nu ştiu cum o cheamă, sau că n-are feisbuc, îi arăt. Şi nevasta vede şi nu se rabdă şi zice ce vorbeşti, mă, că asta-i fată frumoasă, să faci bine să nu întîrzi de la job, că io-ncep să-mi fac griji.

O pereche de şosete noi = Burta plină pentru o seară

Acum 15 ani frecventam cursurile liceale la oraş. Eram unul dintre băieţii de la ţară care se putea făli acasă că face şcoli înalte ca Budulea Taichii. Pe lîngă frecventarea cursurilor mă îndeletniceam şi cu zăcutul la internat. Asta consta în coabitarea cu alte 17 persoane în aceeaşi cameră într-un spaţiu strîmt cu paturi supraetajate, adică un fel de sală de aşteptare cu aceeaşi protagonişti. Mîncam la cantina liceului 3 mese pe zi, care în loc să ne sature, parcă ne accentuau şi mai mult foamea. Aşa că slănina, parizerul şi untura procurate de pe-acasă sau din prăvălie erau nu atît bonus, cît necesitate.

Pe vremea aceea am cunoscut-o pe Cristina la ceva concert de întunecaţi. Fragedă, trupeşă, frumoasă şi iubitoare de metal. M-am copt imediat. Cristina, însă, a vrut să rămînem doar prieteni. Şi m-am gîndit că decît să ajungem străini, mai bine totuşi să-i văd în treacăt chipul cîteodată. Alegerea nu a fost dintre cele mai rele pentru că Cristina locuia la oraş şi mai treceam în vizită cam o dată la 2 săptămîni. Mai ascultam nişte răcnitori, mai rosfoiam cîte un Heavy Metal Magazine, mai aducea mama ei cîte-un bliduţ de pită unsă cu ceva şi parcă eram mai multumit de senzaţia de saţietate decît de eventualele drame amoroase la care am fi putut ajunge. Dragostea bărbatului, care trece prin stomac, nu poate supravieţui fără mîncare, însă stomacul fără amor merge înainte.

Partea şi mai grozavă era că de fiecare dată cînd salutam de plecare, mama Cristinei îmi punea în mînă punguţa cu provizii pentru că şi eu ştiu cum e să stai la cămin. Şi deşi mă ruşinam la început, ajuns la internat, în compania colocatarilor, sfîşiam plăcintele şi curăţam borcanele de zacuscă şi marmeladă.

Singurul efort pe care-l presupunea o vizită la Cristina era un telefon de bun simţ înainte şi descălţarea odată pătruns în casă. Telefonul nu era un capăt de lume, însă şosetele curate presupuneau un efort considerabil. Şi asta pentru că în cămin funcţiona principiul socialist fiecare munceşte şi produce cît poate şi primeşte cît are nevoie. Adică cine-şi spăla lenjeria intimă, nu avea neaparat parte de ea, ci dădea şansa celor leneşi să o poarte deoarece uscătorul de rufe era caloriferul camerei şi cine ajungea cel dintîi să desprindă textila cartonată de pe elemenţi, o purta.

În condiţiile astea o vizită la Cristina însemna de obicei o pereche de ciorapi noi. Nu ăsta era baiul, ci locul unde să-i schimbi pe cei rupţi, desperecheaţi şi mirositori cu care porneai de la cămin. Locul ideal era baia Cristinei cu pretextul unei micţiuni urgente, însă-mi era ruşine obrazului să pătrund de fiecare dată în baia copilei şi să mă descalţ abia intrat pe uşă. Aşa că de multe ori am refuzat invitaţia de a mă prezenta să alung singurătatea Cristinei. Asta pînă să descopăr liftul din bloc. Cristina locuia la etajul doi. Io aveam nevoie de 10 etaje să exorcizez încălţările. Obişnuiam să apăs botonul, desfăceam şiretul şi scoteam punga pentru şosetele puturoase şi iar apăsam butonul şi îmi căutam echilibrul ca să rezolv problema ciorapilor. Obişnuiam să strîng cîte-un om, doi la uşa liftului pînă să ies biruitor cu dihăniile împachetate.

La una din vizite am uitat să iau pungă pentru depozitarea sconcşilor şi în criză de idei, i-am îndesat cîte unul în fiecare bocanc, aşa mai spre vîrf. Am lăsat limba încălţării aplecată să nu răzbească duhoarea şi mi-am văzut de treabă. Asta pînă în momentul plecării cînd Cristina a zărit bocancii care i-au amintit de nu ştiu ce muzicant pletos care avea o pereche identică şi a dat să-i vadă mai de aproape. Io, care deşi nu mai eram amorezat de mult, ţineam totuşi la sănătatea Cristinei, i-am smuls papucul din mînă şi am încercat să-i explic că am termen fix de ajuns la cămin şi nu e loc de întîrziere şi nostalgii cu bocanci. Nu o prea priceput fata graba mea subită, însă i-am explicat după cîteva zile cam ce fac io în lift şi de ce nu-i îngădui să pună mîna pe încălţări.

Cristina, ca o damă bună ce era, s-a opărit de rîs şi mi-a îngăduit de atunci să nu mă descalţ cînd îi calc pragul. Punguţa de rămas bun era aceeaşi şi mă aştepta mereu la plecare în mîna mamei Cristinei. Scăpasem de ruşine şi de investiţia minimă în perechea nouă de ciorapi care-mi deschidea poarta, mie şi colegilor de suferinţă, către o seară de saţietate.

Pe vînzări

Îi ştiţi pe ăştia care lucrează pe vînzări? Cît îs ei de preocupaţi de relaţia furnizor-client, de a stabili contacte, de a menţine contactele stabilite, de a sparge targetul impus de anagajator, de a-şi îmbogăţi portofoliul de clienţi etc. Întreb pentru că am o colegă care în loc să tacă din gură cum îi şade bine oricărei femei înţelepte, m-a rupt în două într-o pauză încercînd să-mi explice că dacă ai apucat să lucrezi pe vînzări cu succes, eşti miezul, viaţa nu mai are taine pentru tine.

Asta m-a făcut să-mi amintesc de perioada cînd lucram şi eu pe vînzări. Aveam către 12 ani, vremea cînd răsare şi se încreţeşte părul pe lîngă genitală, cînd apar coşurile pe obraz ţipînd eşti nefutută către copilă şi eşti lăbar către băiat. Şi la 12 ani eu umblam îmbrăcat cu pantaloni de catifea, că blugii erau de duminică la biserică. Şi cu cămaşă în carouri şi peste, o bluză cu glugă, adică papagaliceşte, dar în universul meu eram cool. Că eram băiat de cartier, deşi locuiam la ţară unde nu-s cartiere.

Aşadar la 12 ani, îmbrăcat din furcă, mă aflam în piaţă. Tocmai ce mă trimisese bunica să vînd o butelie de aragaz care nu-i mai era de trebuinţă. Şi ca să treacă vremea şi să atrag clientul, mă apuc să laud marfa, să dau din mîini ca niggerii din videoclipuri, să trag gluga pe creştet, să o dau pe spate, orice numai să mă scap de butelie şi să încasez comisionul de la bunica. Caşcavalul, nu untdelemnul.

Cînd eram eu mai în toiul advertisingului, apar doi poliţişti. Ce faci, tinere? Cum ce fac, zic io, vînd o butelie, de parcă singura activitate posibilă în universul nostru ar fi vînzarea buteliilor. Şi a cui e butelia, continuă domnul în uniformă? A lu´ bunică-mea, a cui să fie, sar eu cu tupeu, de parcă nimeni înafara bunicii mele nu ar fi putut poseda o butelie de aragaz? Da´ bunică-ta ştie că o vinzi, întreabă el?

Nu ştiu cum să vă spun, dar eram gata să abandonez butelia în piaţa şi să iau calea pribegiei la viteză maximă. Bunica, deşi la cîţiva metri, în zona lactatelor, părea la ani lumină distanţă, aşadar m-am imaginat deja încătuşat şi cu cazier din pricina buteliei. Noroc că anii lumină s-au redus la nişte paşi şi problema s-a rezolvat de la sine, însă atunci am realizat pentru prima dată, dar şi pentru toată viaţa că pe vînzări nu te joci. Avea dreptate colega.

Plîngi, nu plîngi, vremea plînsului trece…

Ies pe balcon să bag o ţigară. Dinspre trotuarul de la poalele blocului aud glas de tînără care-şi povesteşte viaţa la telefon unei cunoştinţe. Nu de dragul poveştilor, ci mai mult din curiozitatea de-a vedea o bucă printr-un blug mulat, sau un sfîrc ce împunge arogant bluza, mă aplec peste balcon. Priveliştea nu m-a dat peste cap, dar m-a făcut atent tonul vocii din ce în ce mai ridicat.

Am înţeles că povestitoarea ar fi avut pe unul care futea la ea. I-o dădea sub coadă. Îi rupea fîşul. O lovea la pişătoare. Îi rotea cheiţa-n mecanism. Asta dacă am fost prea ambiguu cînd am zis c-o futea… Şi baiatul cu utilajul ara şi alte ogoare, composta şi alte bilete, adică era un fel de controlor, nu pe mijloacele de transport, ci pe cele de reproducţie. Fata de sub balcon nu s-a împăcat cu ideea şi a încercat să-i impună monogamia, chestie la care împungaciul a reacţionat salutînd în grabă.

Lasă, tu, că nu mă mai rog de el, o să plîng în pula mea pînă o să-mi treacă. Da-i clar că el nu mă merită a fost concluzia tinerei.

Fără să cunosc personal pe nicicare dintre protagonişti, tind să afirm că nici un bărbat nu o merită pe d-ra. Nu de alta, dar ce pulalău normal îşi doreşte o femeie cu pulă? Şi mai ales una care plînge-ntr-însa…

Tăcerea-i de aur… dinaintea nevestei

Mă-ntorc acasă de la lucru. Trudit. Nu atît de la lucru cît de la beţivăneala din seara dinainte. Nevasta butona la tv. Io, trudit, cu poftă de vorbă în contradictoriu, căutam prilej de scandal. Nevasta rezistă. Întinde masa, scoate o bere, nu mă contrazice, face minuni, nu alta. Îi bai, mă gîndesc io. Nu ne sfădim azi. Îi prea blînducă. Iar trebe să-mi sufoc furia în subconştient şi să visez urît noaptea. Iar mă scol cu ceafa asudată în loc să ridic vocea la consoartă.

Nu trec 2 minute şi o aud pe una la tv că zicea Doamne, ce bărbat era, frumos, bun la suflet, atent, grijuliu, ajuta mereu la treburile casei, nu am să-i reproşez nimic. Io cînd aud asta, jubilez. Gata, am găsit motiv de ceartă. Şi zic către nevastă tu, auzi că mai există pe faţa pămîntului femei care-şi laudă bărbaţii, nu ca tine numa’ să critici că beau şi nu fac curat şi zac la seriale noaptea şi sforăi în somn şi-mi put picioarele şi nu-s în stare să gat şcoala de şoferi începută acum 1 an jumate şi cîte altele… uite că doamna de la tv realizează ce bărbat are.

Stă nevasta liniştită şi mă lasă să gat ce am de zis. Cînd vede că am terminat aerisirea şi am închis supapa, zice cu calm tu ai habar de cine vorbea aia? Darăcă, zic io, de bărbatu-său. Nu, zice nevasta, de tat-su. Orice om însurat ştie, sau ar trebui să ştie că tatăl nevestei îi etalonul masculin prin excelenţă. Cu defecte, calităţi, el e miezul. Nu ai ce intra în competiţie cu socrul, că pierzi înainte de start. Tac mîlc şi îmbuc din blid ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Nevasta prinde puteri şi plusează tat-su lu’ aia dela tv îi mort. Aci mi-o închis complet fermoarul la gură. Cum ziceam înainte, competiţia cu tatăl nevestei e un eşec. Competiţia cu tatăl nevestei în lut e un combo-eşec. Dacă nu opreşti cursa la timp rişti să mănînci pită unsă zile-n şir. Io am tăcut, că-mi place mîncarea gătită şi prefer să mă trezesc cu ceafa asudată decît să adorm flămînd.

Mulsul la chiuvetă

Cu siguranţă nu-s primul şi nici singurul bărbat care stoarce lămîia în chiuvetă. Nu am schimbat lumea şi nici nu mă joc cu fantezia asta, însă dacă tot sîntem mai mulţi la aparat, m-o trecut un junghi prin gîndire şi m-am întrebat de ce să te mulgi în chiuvetă mai degrabă decît în budă? Mai jos aveţi argumentele mele.

În primul rînd e mai lejer să scoţi furtunul la chiuvetă întrucît e la înălţimea lui. Dacă buda este poziţionata la zeci de cm de utilaj(în funcţie de dotarea fiecăruia), chiuveta rămîne recipientul cel mai la îndemînă. Chiar dacă ai supt cîteva beri, sau duşti de pălincă, pula atîrnîndă în chiuvetă nu ratează ţinta. E destul să-ţi odihnesti bijuteriile pe marginea vasului şi să dai comanda empty recycle bin. La budă, dacă ai ceva la bord, mai ratezi targetul, mai stropeşti coşul de rufe, faianţa şi-ţi cauţi de lucru degeaba pe cînd eşti treaz. Asta pe lîngă faptul că bilele îţi atîrnă obositor şi mai depui efort în plus pentru a le susţine.

Alt motiv pentru care prefer să scald motanul la înălţime e spiritul de explorator. Fară nici un dubiu, pula este extensia simţului tactil. Nu zic că palma sau degetele nu-ţi pot furniza destulă informaţie, însă pula este băgăreaţă din fire. Şi dacă tot o îndemnăm la cercetat, zic să-i oferim şi condiţii de lucru.

Dincolo de comoditate şi spiritul de aventură, direcţionarea jetului în chiuvetă e mai ieftin. Un bazin de WC are către 5 litri. La fiecare pişare dacă tragi apa, consumi aceşti 5 litri. O mulgere normală se gată în cîteva zeci de secunde(depinde şi de consumul anterior) timp în care prin robinet nu au cum curge aceşti 5 litri. Dezvoltînd oleacă ideea, nu ştiu cum să fac să mă şi cac în chiuvetă ca să nu trebuiască să folosesc nici hîrtie igienică. Dar asta ramîne s-o scornească cineva mai breaz ca mine.

Pe lîngă toate astea mai e şi satisfacţia de a face în ciudă nevestei/prietenei etc. Io de privilegiul ăsta nu mai am parte. De cînd mă tot mulg lîngă robinet, s-a obişnuit cu ideea. Dau într-o zi să mă picur, însă la baie era dînsa. Se autocerceta în oglinda care atîrnă deasupra chiuvetei. Ok, doar nu era să mă piş pe mine. Aveam de ales între budă şi maşina de spălat. Scot tîlharul şi încerc la budă, însă din pricina berilor supte şi a dimensiunii reduse, am dat cîţiva stropi pe lîngă. Buhă, zice muierea, de ce nu zici că vrei la chiuvetă, mai bine stropeşti prin toată baia?